Vasile, măi dragă, ia stai colea să-ți povestesc ceva de pe vremuri.

Când eram eu cocon, hălăduiam prin Straja asta mică, da' plină de povești.

Era o iarnă strașnică, cu troiene mari, de abia te vedeai peste ele.

Tulai Doamne, ce viscol era!

Și-ntr-o seară, bunicul m-o chemat la șezătoare.

Toată lumea se strângea în șură, lângă vatră, să povestească și să se hodinească oleacă.

Se-nvârtea moșorul și vârtelnița, iar eu, cu urechile ciulite, ascultam povești de război.

Bunicul povestea cum, pe vremea lui, cătănii se pripășeau prin sat și cum căuta să-și facă rost de un loc de hodină.

În nopțile cu viscol, toți se strângeau ca albinele-n stup, împărțind coleșă și jintiță, râzând de pățanii vechi.

Ah, ce vremuri tare faine erau, Vasile!

Așa, să știi mereu, că poveștile păstrează căldura inimilor noastre.

No, hai, pupă Moșica și du-te la somn, că-i târziu!