Măi, Alex, ascultă numa oleacă.

Era o seară de toamnă.

Pământu' de la Falcău, hăt, era plin de ceață.

Faină ceață, deasă, de nu zăreai nimic.

Eu și moșu' eram acolo, hălăduind.

Căutam niște păpușoi pierduți, amu.

De-amu, seara se făcea tot mai întunecată.

Simțeam cum frigul se strecoară în oase.

Și numa' ce auzim un zgomot strașnic.

Hârzobii pocneau de vânt.

Moșu' zice: "Tulai, să nu fie duhuri!"

Ne-a înghețat sângele, măi, Alex.

Am stat amândoi nemișcați, ochii holbați.

Apoi, un liliac s-a ivit din ceață.

Ne-am dumirit numaidecât, era el.

De-atunci, nici în glumă nu mai hălăduiesc.

Dar, măi, tare fioroasă amintire.

Așa-i pământul de la Falcău.