Măi dragă, haide să-ți spui ce-a pățât Petrică, nepotul meu, în vremea războiului cu rușii, că tare-i hălăduitor. Era odată, într-o zi de iarnă strașnică, cu troiene cât casa, și viscolul se porni a urla de parcă vrea să ne ia cocia cu totul. Petrică, mânat de curiozitatea lui, o luat-o prin pădure, taman pe la apus.

Îmbrăcat în opinci și suman, se ascunse prin hârtoapele glodate, să nu-l prindă cătanele rusești. De, cărăbănea prin zăpadă, și oleacă nu mai avea să fie pripășit de ruși. Dar el, șugubăț cum era, o găsit un șipot și s-o pitit colea, până s-or dus ei departe. Când s-a făcut noapte, s-o strecurat înapoi acasă, tremurând de frig.

No apoi, când a intrat pe prispă, io abia mă dumirii că-i el. Îl îmbrobodii cu o năframă și-i dădui un blid de coleșă caldă. Petrică o învățat atunci să nu se mai îndărătnicească, și să stea bine cuminte. Măi, da' tare aventuros mai era!